miercuri, 30 iulie 2014

Rodica Ojog-Brașoveanu: Răzbunarea sluților

RAzbunarea-slutilor-Rodica-Ojog-BrasoveanuRodica-Ojog Brașoveanu (1939-2002) s-a născut în București, a urmat cursurile Facultății de Drept din București, dar în 1956, după 2 ani, a fost exmatriculată din motive politice. Pentru a se înscrie din nou la facultate, a fost nevoită să desfășoare o activitate de muncitor necalificat la fabrica de medicamente Galenica, după care a fost admisă la Facultatea de Drept din Iași, unde a și absolvit. A profesat ca avocat timp de 7 ani, apoi s-a dedicat scrisului, la sugestia soțului său, actorul și scriitorul Cosma Brașoveanu.
Majoritatea romanelor scrise de ea sunt polițiste, câteva istorice și unul științifico-fantastic.
Răzbunarea sluților este unul din ultimele romane scrise de autoare, finalizat la data de 16 mai 2001 (cum scrie chiar la sfârșitul cărții), apărut la Nemira și reeditat de câteva ori. Titlul este unul foarte original; la auzul său, recunosc că m-a pufnit râsul și am hotărât că numai o persoană atât de spirituală precum Rodica Ojog-Brașoveanu ar putea să își numească romanul într-un fel atât de… năstrușnic.
Dincolo de aspectul comic, titlul este unul profund și realist, ca și romanul, de altfel. Autoarea scoate în evidență criteriile superficiale ale succesului secolului XXI, bazate pe aspectul fizic; modul în care oamenii sunt induși în eroare de frumusețea fizică, nemaiținând cont de alte aspecte.
În această carte, personajele se împart în două categorii mari: frumoșii și sluții. Știu că pare comic și superficial, însă mesajul este mult mai profund: tocmai frumoșii sunt adevărații sluți. Pentru a înțelege mai bine despre ce vorbesc, propun o mică prezentare a acțiunii:
București, început de secol XXI. Facem cunoștință cu un cuplu oarecum ciudat: Clotilda, o femeie de afaceri bogată, trecută de 60 de ani și Patrick (în acte Petre Sârbu), un tânăr seducător de 25 de ani. Amândoi știu că relația lor se bazează pe un schimb cât se poate de evident: bani și viață lipsită de griji (din partea Clotildei) contra frumusețe și tinerețe (din partea lui Patrick).
În alt plan, o avem pe Luiza Miclea, fostă cântăreață la Operă și prietenă cu Clo-Clo (așa cum o alintă Patrick). Înzestrată cu o frumusețe ieșită de comun în tinerețe, Luiza Miclea este o histrionică tipică: se îmbracă și se machiază extravagant, în ton cu câte un personaj de operă. Sub aspectul excentric, ea ascunde o mare suferință: și-a pierdut în mod tragic toată familia: mai întâi fiica însărcinată și ginerele, iar la mai mulți ani distanță, nepoata, singurul „motor” care o mai ținea în viață. Se pare că nepoata, pe nume Monica, artistă talentată, s-a sinucis în împrejurări necunoscute. Însă Luiza Miclea nu acceptă ipoteza sinuciderii, fiind ferm convinsă că o terță persoană este implicată; femeia este hotărâtă să facă dreptate în felul ei, plănuind să-i găsească pe vinovați și să răzbune moartea fetei. În acest demers, este ajutată de Emil, un admirator devotat al Monicăi.
Îmi place la acest roman faptul că nu se pune accentul exclusiv pe intrigă, pe acțiune; personajele sunt foarte bine conturate, autoarea creând adevărate tipologii. Urmând categoriile de care vorbeam la începutul recenziei, voi încerca o descriere a personajelor:
Categoria „frumoșilor”
1. Patrick, pe numele adevărat Petre Sârbu, este genul de bărbat după care suspină tot publicul feminin, de la adolescente până la sexagenare. Este perfect conștient de efectul provocat de frumusețea și tinerețea sa, atu-uri pe care le exploatează la maxim pentru a se bucura de o viață lipsită de griji. „Nu-i ruşine să munceşti, da’i mai bine să domneşti” este filosofia lui de viață. Nu muncește, este întreținut de Clotilda, soția sa bogată și trecută de 60 de ani. Nu este un om rău, însă posedă trăsăturile ce îl transformă în marioneta altora: este laș și influențabil. Personalitatea sa este, în parte, rezultatul educației primite de la mama sa: o femeie ce își adoră fiul, pentru care ar fi în stare chiar să ucidă; Gabriela sau „Fulguleț”, cum este alintată de apropiați, are o singură preocupare majoră: să-i asigure fiului o viață cât mai lipsită de griji.
2. Diana Tamaș este varianta feminină a lui Patrick, însă cu o doză mult mai mare de răutate. Este, probabil, cel mai contrastant personaj: tipul femeii fatale, remarcată de toate persoanele de sex masculin. Artistă la Teatrul Arlechino, este de o frumusețe rar întâlnită, însă pe măsura frumuseții fizice este sluțenia caracterului. Ca și în cazul lui Patrick, acest caracter este rezultatul educației primite: de mică, Diana a fost admirată, chiar divinizată de părinți, în defavoarea surorii sale, Cireșica. De mică, toată lumea o iubea doar pentru faptul că era frumoasă, ignorându-i răutățile gratuite. Diana este rea, răzbunătoare, capabilă să calce pe cadavre pentru a obține ceea ce își propune. Ca și Patrick, este conștientă de efectul pe care frumusețea ei îl are asupra celorlalți. Chiar dacă ea a fost întotdeauna „vedeta” familiei, își urăște sora și nu ezită să fie răutăcioasă la adresa acesteia, ba chiar se bucură nespus atunci când cei din jur le compară și indiscutabil, îi recunosc superioritatea.
3. Dragoș Mateiescu, iubitul și colegul Dianei, este tipul de „cretin superb”, cum își numește doamna Brașoveanu unele personaje; actor șarmant, cu o mulțime de admiratoare, este manipulat după bunul plac de Diana.
Categoria „sluților”
1. Cireșica Tamaș este, din punct de vedere al aspectului fizic, exact opusul surorii ei, Diana. Parcă toate defectele fizice s-au reunit în persoana ei, neratând niciunul, iar cei din jur nu se abțin s-o constate. Descrisă de colegii de serviciu ca fiind de „o urâțenie fascinantă”, nici familia nu o menajează, propria mătușă poreclind-o „Ciorica”, din cauza tenului închis la culoare. De mică își urăște sora și treptat, restul familiei; pe Diana o urăște pentru că întruchipează tot ceea ce ea nu este și nu va fi niciodată, iar pe ceilalți membri ai familiei deoarece o preferă în mod evident pe Diana doar pentru frumusețea ei.
2. Emil Mărgescu, admirator devotat al Monicăi, nepoata Luizei Miclea. Obez, toată viața a fost ocolit de lume, ca și Cireșica/Ciorica. Complexat de mic, singura sa dragoste a fost Monica. Chiar dacă ea nu i-a împărtășit sentimentele, o divinizează chiar și după moarte și este hotărât s-o răzbune.
3. Ioana Vlase, nepoata îndepărtată a lui Fulguleț (mama lui Patrick). Nu o ajunge nici pe departe pe Cireșica în sluțenie, fiind mai degrabă ștearsă, lipsită de feminitate. Însă caracterul justifică pe deplin încadrarea în categoria sluților, ajungând-o mai degrabă pe Diana. Extrem de ambițioasă, lipsită de scrupule, este în stare de orice pentru a-și atinge scopul. Genul de persoană care știe exact ce vrea și nu se dă în lături din fața niciunui obstacol. Sătulă de viața dură și plină de privațiuni, de batjocura altora (a fost violată de un profesor în clasa a IX-a), este gata să facă orice pentru a se îmbogăți. După moartea mamei, își vinde casa și pleacă din orașul natal, Slatina, pentru a se realiza în Capitală. Și vai de cei care îi vor sta în cale!
4. Cecilia Mărgescu, sora lui Emil, deși personaj secundar, merită menționată în această categorie. Are aceeași problemă ca fratele ei, este obeză, motiv pentru care nu a reușit în viață nici pe plan profesional, nici personal; deși vorbește fluent 8 limbi străine, nu a fost angajată pe un post mai bun din cauza aspectului fizic. Ca și fratele său, este măcinată de faptul că la aproape 40 de ani nu are o familie.
Ce se va întâmpla cu aceste personaje, ce secrete tulburătoare ies la iveală și mai ales, cum se va termina totul veți descoperi citind cartea. Astfel, veți citi nu numai un roman polițist, ci o adevărată lecție despre natura umană.
Lectură plăcută!

vineri, 25 iulie 2014

Rodica-Ojog Brașoveanu – Coşmar


Rodica-Ojog Brașoveanu (1939-2002) s-a născut în București, a urmat cursurile Facultății de Drept din București, dar în 1956, după 2 ani, a fost exmatriculată din motive politice. Pentru a se înscrie din nou la facultate, a fost nevoită să desfășoare o activitate de muncitor necalificat la fabrica de medicamente Galenica, după care a fost admisă la Facultatea de Drept din Iași, unde a și absolvit. A profesat ca avocat timp de 7 ani, apoi s-a dedicat scrisului, la sugestia soțului său, actorul și scriitorul Cosma Brașoveanu. „Cosma, soțul meu, mereu îmi spunea să încerc să scriu, dar eu nu voiam, mă temeam să nu ajung să am doar o operă de sertar. Și atunci, el mi-a spus: <Uite, dacă scrii cinci pagini până vin de la spectacol, te scot la bar! >. Și cu asta m-a agățat: scriam de rupeam masa.” [sursa: http://www.formula-as.ro/1999/369/lumea-romaneasca-24/in-vizita-la-marea-maestra-a-romanului-politist-rodica-ojog-brasoveanu-675].
Majoritatea romanelor scrise de ea sunt polițiste, câteva istorice și unul științifico-fantastic. Printre cele mai cunoscute cărți ale ei se numără: Cianură pentru un surâs, Moartea semnează indescifrabil, Bună seara, Melania!, Anonima de miercuri, 320 de pisici negre, Al cincilea as, O toaletă a la Liz Taylor, Necunoscuta din congelator, Un blestem cu domiciliul stabil, Dispariția statuii din parc, Stilet cu șampanie, Grasă și proastă.
După aproape fiecare roman al ei citit, spun: „Ăsta e cel mai tare!”. După care citesc altul, și „topul” se reconsideră. Așa am spus și acum, după ce am citit „Coșmar”, roman apărut în 1992. În acea perioadă, la puțin timp după Revoluția din 1989, avea loc o „explozie” a producțiilor pe tema paranormalului. După ce s-a ridicat cenzura impusă de regimul comunist, paranormalul era foarte la modă sau „trendy”, cum am spune astăzi. Pe acest aspect a mizat, probabil, doamna literaturii polițiste românești când a scris „Coșmar”.
Dar să vedem despre ce este vorba: un coșmar începe să trăiască Laura Florescu în iarna anului 1992, atunci când își recunoaște propriul chip într-o fotografie veche. Seria coincidențelor bizare continuă, fotografia fiind datată și semnată cu propriul scris: „Laura, 1928”. Rațional vorbind, era imposibil să fie vorba despre ea, Laura Florescu fiind născută mulți ani mai târziu. Pasionată de antichități și intrigată, femeia începe investigații mai profunde: cu ajutorul lui Călin, un tânăr anticar, face tot posibilul pentru a da de urma celeilalte Laura. Femeia este atât de hotărâtă să dezlege misterul, încât își pune în pericol relația cu partenerul de viață, care nu este de acord cu noile preocupări ale acesteia și cu credința ei în fenomene paranormale.
Pe parcursul romanului, mai multe întâmplări bizare legate de acea misterioasă Laura au loc. Să aibă dreptate Laura, crezând că este reîncarnarea acelei femei? Să mai fi trăit o dată, în altă epocă? Să fi fost o rudă necunoscută, acea Laura 1928? Să își fi pierdut mințile Laura din prezent? Sau pur și simplu, totul este o coincidență bizară, o glumă proastă a cuiva sau a hazardului? Veți afla răspunsul doar citind cartea. Ce pot să vă spun este că finalul vă va năuci. Cred că este cel mai reușit final din toate cărțile doamnei Brașoveanu citite până acum. Dacă la celelalte aveam vagi bănuieli privind finalul, acum pot spune că nici prin cap nu mi-a trecut cum se va termina sau adevărata explicație a misterului.
Lectură plăcută și chiar dacă dintr-un motiv sau altul veți simți nevoia sa abandonați cartea pe parcurs, mergeți până la capăt! Nu veți regreta, pentru că nimic nu este ceea ce pare!

marți, 15 iulie 2014

Tu ce romane istorice mai citești?

romane istoricePentru că am primit sugestii de a scrie un articol despre anumite romane istorice, voi încerca, în rândurile de mai jos, să surprind esența celor pe care am reușit să le citesc.
În articolul precedent, lăudam anumite romane istorice tocmai pentru faptul că pot fi parcurse foarte ușor, datorită limbajului accesibil. Ei bine, nu pot spune același lucru despre cele de care voi vorbi acum. De ce le-am ales, totuși? Pentru că dincolo de limbajul arhaic, greoi pentru cititorii ca mine, neobișnuiți cu el, avem ocazia să descoperim altă fațetă a evenimentelor istorice; istoria nu ca în manuale, ci din perspectiva oamenilor obișnuiți. Pentru mine a fost fascinant să „văd” locurile pe lângă care trec zilnic descrise așa cum erau în urmă cu două, trei secole. Rodica Ojog-Brașoveanu, că despre romanele dumneaei este vorba, descrie cu minuțiozitate străzi, clădiri din București, cu explicații privind denumirile și aspectul lor de atunci. Pentru că așa cum vă puteți imagina, orașul s-a schimbat mai mult sau mai puțin și este fascinant să recunoști unele locuri, să te miri: „Ia uite, acesta a rămas la fel” sau „I-auzi cum era atunci, nici nu l-aș fi recunoscut!”, „Ia uite ce se întâmpla pe vremuri la Palatul Șuțu!” etc.
Cu siguranță, autoarea a depus o muncă titanică: de la documentările privind faptele din istorie, până la informații exacte despre clădirile și străzile Bucureștiului (sau ulițe, cum le numește). Pentru a scrie o astfel de carte, documentarea este foarte importantă și nu cred că doamna Brașoveanu ar fi riscat să i se atragă atenția asupra unei inexactități privind orientarea temporală. Ca să nu mai vorbesc de abilitatea de a scrie într-un limbaj arhaic, în care majorității ne este foarte greu să citim, darămite să ne mai și exprimăm. Mi-o imaginez pe doamna Ojog-Brașoveanu în fața mașinii de scris, cu tot felul de cărți și documente vechi în jur (însăși autoarea a spus într-un interviu că nu utiliza computerul, romanele fiind compuse la mașina de scris). Sper că nu v-am plictisit cu această introducere mai lungă. Prin urmare, să trecem la romane!
1. Vulturul dincolo de cornul lunii din ciclul Logofătul Andronic. Acțiunea se petrece la începutul anilor 1700, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Recunosc că limbajul arhaic mi-a dat ceva de furcă, însă curiozitatea m-a îndemnat să merg până la final. Și aici, Rodica Ojog-Brașoveanu introduce suspansul, tema principală fiind relațiile diplomatice de la acea vreme, iar povestea de dragoste dintre Smaragda și Gheorghiță ne ține cu sufletul la gură până la final. Dacă aș defini acest roman printr-o expresie, aș spune că este o poveste de spionaj avant la lettre.
2. Întâlnire la Elysee. Că tot se împlinesc anul acesta 100 de ani de la Primul Război Mondial, acțiunea se petrece în acea perioadă, mai exact, în anul 1917. Pentru a vă face o idee, atât vă spun: spionaj, personalități istorice, acțiune. Și acel farmec întâlnit în toate romanele istorice ale doamnei Brașoveanu: descrierea locurilor familiare nouă, dar învăluite în aroma secolului trecut…
3. A înflorit liliacul. Vă mai amintiți lecțiile de istorie? Unirea principatelor române, Alexandru-Ioan Cuza, reformele de la 1864. Cu siguranță vă amintiți. Dar în acest roman, ele nu apar ca niște simple fapte istorice dintr-un manual, pe care vrei-nu vrei trebuie să le memorezi pentru lucrarea de control, ci prind contur, articulându-se într-un context ce ne transportă în acea perioadă. Împotriva domnitorului Cuza este pus la cale un complot, principalul dușman al acestuia fiind prințul Șuțu. Astfel, o mare parte din acțiune se petrece la Palatul Șuțu, clădire ce poate fi admirată și astăzi în București.
Tu ce romane istorice mai citești?

duminică, 13 iulie 2014

Mici distracții atunci cand citim


o mie si una de noptiCititul este distractiv. Dacă nu ar fi așa, poate lectura nu ar avea atât de mulți prieteni. Distracția în timp ce citim îi poate împinge pe copii spre lectură. Țin minte, când eram mică, m-am apucat de „1000 și una de nopți” pentru că îmi plăcea coperta. O văd și acum cu ochii minții: o copertă lucioasă, un amestec de culori vii, roz și verde deschis. Culorile acelea mi-au luat ochii, încurajându-mă să citesc. Și am citit pagină după pagină, fascinându-mă poveștile istorisite de Șeherezada soțului ei.
Deși nu s-ar crede, coperțile influențează mult, mai ales când e vorba de copii. Dar și adulții, aflați într-o librărie vor fi mai tentați să răsfoiască o carte cu o copertă atractivă. Pot cumpăra cartea chiar și numai pentru a o așeza în bibliotecă și a-i admira coperta. Glumesc, desigur!
Altă distracție legată de modul de a citi îl reprezintă personajele. Și anume: nu-i așa că atunci când citiți, vă imaginați personajele într-un anume fel?grasa-proasta-brasoveanu
În funcție de descrierea din carte, îi faceți un portret, iar personajul capătă o înfățișare: înalt sau scund, blond sau brunet, cu părul lung sau scurt și lista poate continua. Câteodată ne imaginăm și vocea, iar în timp ce citim, se produce o sinestezie, personajul nostru căpătând glas.
Dacă vă spun ce metodă folosesc eu, cred că vă veți distra puțin. Le atribui actori personajelor! Da, da. Iau actori celebri din filme și seriale, cărora le distribui rolul din carte. Astfel, sunt regizorul propriului film, realizat în mintea mea după carte. Fac asta de când eram mică și pot spune că funcționează. Citesc cartea mai repede, pare mai atractivă, mai ales când personajul meu rostește cuvintele din carte cu vocea actorului. Partea și mai distractivă apare atunci când îl văd pe actorul respectiv într-un film: în mintea mea, este identificat cu personajul din carte, iar când îmi aduc aminte de rolul lui de acolo, mă pufnește râsul. Mai ales atunci când rolul din film contrastează puternic cu cel din carte. Există și anumite perioade când personajele împrumută chipurile și vocile actorilor; dacă în perioada în care citesc o carte urmăresc un serial, e probabilitatea mai mare ca personajele să fie „interpretate” de actorii din acel serial.cititul-distractiv
Mai am o metodă distractivă de a citi, dar pe care nu o recomand. Asta pentru că… nu veți înțelege nimic și veți strica surpriza, mai ales dacă este o poveste cu suspans. Această metodă o aplicam doar în copilărie, și de regulă dacă reciteam o carte. Pentru că da, și reciteam cărțile care mi-au plăcut, de mai multe ori. Dar să ne întoarcem la metodă: citeam cărțile invers! De la sfârșit la început. De acord, e ciudat, fără noimă. V-am spus că nu o recomand, dar dacă tot a venit vorba de moduri distractive de a citi… Sau mai am o metodă pe care o folosesc si acum uneori: după ce am terminat o carte, pentru a nu o reciti de la început, o deschid la întâmplare; sar peste pasajele care nu m-au impresionat, mă întorc la cele care mi-au plăcut, le subliniez și pe cele mai bune le păstrez ca și citate.
De multe ori, m-am surprins râzând în timp ce lecturam. Cel mai mult mi s-a întâmplat la cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu și ale lui Jerome K. Jerome; râd de una singură, în fața cărții, câteodată mai fac o pauză de râs, mă opresc pentru a râde liniștită și a savura ceea ce tocmai am parcurs. Dacă lângă mine este pisica (pentru că fac și asta, citesc cu pisica lângă mine), se miră și ea văzându-mă cum râd: îmi aruncă o privire curioasă, după care se întinde la loc.
Tu ai moduri distractive de a citi?

miercuri, 2 iulie 2014

Biblioteca Online: Recenzii de cărți online

Biblioteca Online: Recenzii de cărți online: Mulți cititori preferă, înainte de a cumpăra o carte, să citească recenzia. Nu-i așa că atunci când vezi o carte într-o librărie, te ui...